2. Căsătoria are multe motive să fie taină. Când familia nu va mai fi întemeiată pe taină, oamenii vor fi o turmă de fiare destrăbălate. [pag. 33]
3. Deosebirea, marea deosebire între noi şi Iisus, e că Iisus n-avea vină, pe când noi toţi avem vină. Si iarăşi, cea mai mare deosebire: Cel nevinovat, Iisus a primit crucea, n-a ocolit-o, nu s-a apărat de ea, n-a stricat nevinovăţia Sa, n-a ameninţat stăpânirea omenească ce-L răstignea, ci s-a purtat blând, ca Mielul lui Dumnezeu cu cei ce-L răstigneau, şi-L huleau după ce L-au răstignit.
Noi, dimpotrivă, căutăm pe toate cărările, cum să scăpăm de cruce, cum să ne strigăm nevinovăţia, cum să ne ascundem păcatele şi să strigăm în gura mare, cruce grea avem de dus.
Ne numim creştini, dar ducem crucea târâş şi am fi buni bucuroşi să scăpăm de ea. Noi facem de ruşine Crucea lui Hristos, dar şi Crucea lui Hristos ne face pe noi de ruşine. Căci să fim drepţi: nouă încă nu ne-a îndesat nimeni cununa de spini pe cap, încă nu ne-a bătut nimeni piroane în mâini şi în picioare, şi încă nu şi-a bătut nimeni joc de noi, cum şi-a bătut de Iisus. Dar, chiar acestea toate de le-am pătimi, trebuie să răbdăm pentru mântuirea noastră, aşa cum le-a răbdat Hristos, tot pentru a noastră mântuire. Nu este o altã cale de mântuire, de ispăşire a păcatelor, decât calea Crucii. Dacă ar fi fost alta, Dumnezeu ne-ar fi arătat-o pe aceea. [pag. 45]
4. În creştinism omul e ridicat până la cinstea de colaborator al lui Dumnezeu, iar această colaborare e destinul. Talanţii - talentele, sunt înzestrările acestei colaborări ale lui Dumnezeu cu omul.
Lucrând în sensul înzestrărilor, lucrezi în sensul destinului. Omul e neliniştit, câtă vreme nu ştie ce vrea Dumnezeu cu el, ce vrea Dumnezeu de la el.
Viaţa nu e un scop în sine; numai un mijloc; e numai cadrul unui destin sau e în cadrul unui destin. Mulţi se tem de cuvântul destin, ca nu cumva să însemneze predestin, prin urmare să se trezească într-o doctrinã fără libertatea voinţei, deci fără conceptul specific al responsabilităţii ultime.
Cum să nu răspunzi de ce şi-a dat Dumnezeu? Şi cum să nu răspunzi, dacã n-ai făcut ce ţi s-a dat să faci? [pag. 85]
5. Blândeţea şi smerenia inimii, pe care ni le îmbie Iisus odihnă, nu le avem odihnă decât prin Iisus. Cu alte cuvinte, persoana lui Iisus îşi răsfrânge blândeţea şi smerenia Sa prin noi şi aşa se face linişte, altfel nu se face. Dar ce să înţelegem că toată odihna lui Iisus, care n-avea loc unde să-şi plece capul, şi pe care nu l-a văzut nimeni râzând, dar plângând adesea, cum glăsuieşte tradiţia, toată odihna lui Iisus nu-i decât o cruce a iubirii şi sfâşiere de milă, o zguduire a sufletului de mila surorilor lui Lazăr, o sudoare de sânge ce picurã ca apa şi încă o zguduire în suflet, când avea Iuda sã-L vândă.
Şi totuşi Iisus avea o „odihnă", odihna misiunii Sale în lume, care se împlinise şi se va împlini deplin, oricât vor scrâşni împotrivă porţile iadului. Dar să luăm model un om dintre noi, Sfântul Ioan Gură de Aur, care mărturiseşte că: „mai multe sunt furturile care zbuciumă sufletul preotului, decât talazurile care bântuie marea".
Liniştea, odihna, nu ţi-o dă decât dorul de a îmbrăţişa destinul Său, e una cu noi; iar noi nu suntem singuri. Deci nu poţi fi blând şi smerit cu inima, până nu ieşi din tine şi te muţi în Iisus. În tine eşti trufaş şi tulburat, în Iisus eşti blând şi smerit şi odihnit cu sufletul. Deci Iisus e odihna noastră, de aceea El se îmbie mereu tuturor necăjiţilor şi vameşilor lumii, să le fie dulamă, să le fie inimă, să le fie ideal în viaţă. [pag.93, 94]
6. Un locuit de Dumnezeu e strămutat în alte evidenţe ale existenţei. Prezenţa lui provoacă lumea şi-o antrenează într-un conflict de limită. Lumea nu mai are ce-i face, decât să omoare mărturisitorii, amăgindu-se, că prin aceasta a scăpat de realitatea ce-i contrazicea şi-i mustra liniştea. [pag. 97]
7. În toată lumea nu găseşti un lucru mai uşor de făcut decât păcatele şi iarăşi nimic nu pricepe omul mai greu ca: "Ce-i acela păcatul?", când petrece în el. De aceea păcătuim cu uşurinţă, dar ne pocăim anevoie! Altă privinţă care te împiedică de la spovedit e că judeci preoţii, eşti nemulţumit de preot, iar de care ai fi mulţumit, ţi-e frică. La unul nu te lasă păcatele lui, la altul nu te lasă să mergi păcatele tale." [pag. 108]
8. Sunteţi nemulţumiţi de preoţi, dar care ce aţi făcut pentru preoţi, ca să fiţi mai mulţumiţi? Cerut-aţi de la Dumnezeu un copil măcar pe care să-l închinaţi slujirii lui Dumnezeu? Credeţi că vina o poartă numai ei, preoţii? Şi sunt fii voştri. Cum i-aţi născut, aşa-i aveţi. Ce le băgaţi de vină? Tot poporul e răspunzător că nu are slujitori mai străvezii spre Dumnezeu. Poporul îşi are în toate privinţele povăţuitorii pe care îi merită! Nu mai staţi cu gânduri ucigase împotriva copiilor, că nu ştiţi în calea cărui dar de la Dumnezeu te-ai găsit împotrivă, şi ai să dai seamă, ci naşteţi copii cu gândul să fie slujitorii lui Dumnezeu între oameni. [pag. 109]
9. Nu ştiu pe lume o biruinţă mai mare, ca aceea de a te lepăda de tine şi a ajunge liber: "e trăirea libertăţii spiritului". Adevărul vă face liberi. Deci, înţelegem că fără această vamă a făpturii noastre vechi, stăteam în minciună, încolţiţi de iluzii şi striviţi sub roţile necesităţii fãră ieşire. De aici ne scoate Iisus. Când se întâmplă aceasta? Când îl cunoaştem pe Iisus ca inimă a inimii noastre, ca suflet al sufletului nostru. Îl putem cunoaşte numai în iubirea şi bucuria pe care o simţim când renunţãm la eul nostru şi ne aflăm faţă către faţă cu Dânsul.
Noi nu făgăduim să-L urmăm pe Iisus în marea călătorie interioară a întoarcerii la Tatăl, şi prin simpla noastră hotărâre Providenţa divină realizează treptat această dorinţă a noastră. Asa dăm de primul examen de admitere, examenul crucii. Până aici noi eram o sumă de dorinţe şi aranjamente pământeşti, care întunecau chipul lui Dumnezeu din viaţa noastră. Deci Crucea e la acest loc al hotărârii, linia înaintea dorinţelor noastre omeneşti, peste care coboară Dumnezeu o dungă de-a curmezişul. Providenţa, urmărind interesul nostru veşnic, trimite peste socotelile noastre corecturi divine. Toată această corectură o simţim ca o experienţă de cruce, trebuie să treacă puţină vreme de reculegere ca să pricepem „că aşa cum s-a întâmplat" a fost cel mai bine, iar nu cum am fi vrut noi în îngustimea noastră. Suferinţa aceasta care ne simplifică treptat viaţa, care pune condiţia crucii în faţă, e simbolul nesfârşitei posibilităţi de desăvârşire. [pag. 121, 122]
10. Invidiosul nu primeste doctor pentru boala lui si nu poate gãsi leac tãmãduitor al suferintei, desi Sfânta Scripturã e plinã de ele. El asteaptã usurarea bolii numai într-un singur fel: sã vadã prãbusit pe unul din cei invidiati. Capãtul urii lui e sã vadã pe cel invidiat, din fericit, nefericit, din norocos, nenorocit. Pe unii oameni cu totul potrivnici, binefacerile îi îmblânzesc. Pe invidios însã, binefacerile mai mult îl înrãiesc, cu cât invidiosul are parte de mai mari faceri de bine, cu atât mai tare fierbe de ciudã, mai mult se supãrã si se mânie. Multumind pentru darurile primite si mai mult se cãtrãneste de purtarea binefãcãtorului. Ce fiarã nu întrece invidiosul prin rãutatea nãravului lui? Ce sãlbãticie nu depãseste el prin cruzimea lui? Câinii, cãrora li se aruncã o coajã se domesticesc. Leii cãrora li se poartã de grijã, se îmblânzesc. Invidiosii însã, mai mult se iritã când li se aratã îngrijire si atentie.
Rãnile invidiei sunt adânci si ascunse si ele nu suferã vindecare, ca unele ce s-au închis în durerea lor oarbã, în ascunzisurile propriei sale suferinti. Cel invidiat poate sã scape si sã ocoleascã pe invidios, dar invidiosul nu poate scãpa de sine însusi. Tu, invidiosule, dusmanul tãu e cu tine, vrãjmasul ti-e continuu în inimã, primejdia e închisã în adâncul tãu : esti legat cu un lant neîndurat, esti prizonierul invidiei si nici o mângâiere nu-ti vine în ajutor. A prigoni pe un binecuvântat de Dumnezeu si a urã pe cel fericit, iatã o nenorocire fãrã leac. [pag. 129, 130]
11. Durerea nu e obiect sãnãtos de meditatie. De durere trebuie sã scapi, sã o depãsesti, sã fi deasupra ei. Dar trebuie sã vinã cineva sã te scoatã din cercul tãu chinuitor de îngust. Cãci durerea ta te ia în vârtejul ei si te închide dinspre toatã lumea si dinspre orice lume. E parcã o prelungire a iadului dupã tine. Cu cât orizontul tãu e mai îngust si mai îngust de durerea ta, cu atât nelinistea e mai mare - si poate sã fie mai mare ca la toatã lumea. [pag. 159]
12. A fãcut Iisus minuni si oamenii cred cã, cele mai mari sunt cele care privesc sãnãtatea trupului. Dar marea minune a Învierii din morti, e ceea ce mãrturisim când zicem: "Astept învierea mortilor si viata veacului ce va sã vie". Abia atunci va scãpa firea omului de slãbãnogie. Pânã atunci are putinta de a scãpa de pãcate. Si aceasta e mai mare minune decât a tãmãdui un stomac, o mânã uscatã, sau repararea unui ochi. Sunt lucruri grele si acestea , dar n-au nimic religios în ele, le fac si medicii.
Omul cere lui Dumnezeu, cere minuni. În definitiv, ce cere omul? Cere sfintenia pe care a pierdut-o. Acesta-i singurul lucru pe care-l cere si Dumnezeu din partea omului. Iar sfintenia vietii o pot avea si oamenii cu trup neputincios. De aceea, nouã, preotilor ne-a dat Iisus numai jumãtate din darul Sãu, rãmânând ca cealaltã jumãtate, însusi sã o îndeplineascã, când va înceta desãvârsit slãbãnogia omului "la înviere". Dar a doua nu se dobândeste fãrã prima. [pag. 214, 215]
13. Sufletul ce cugetã la mãrturisire, ca de o frânã se împiedicã de la pãcate. Iar cine n-ar frâna, le va face fãrã grijã, fiind în întuneric. Când lipseste mai marele nostru, sã avem mãcar chipul lui în minte si despre tot ce am sti cã s-ar scârbi, de ar fi de fatã, sã nu facem, fie cuget, fie vorbã, fie lucru, fie hranã, fie somn si orice alta de la acestea sã ne întoarcem. Atunci cunoastem cu adevãrat, cum e ascultarea noastrã. Numai copii fãrã minte se bucurã de lipsa dascãlului lor. Ceilalti însã, o socot o pagubã.
Cel ce-si vãdeste Pãstorului sãu serpii ispitelor, credinta adevãratã dovedeste; iar cine-i ascunde, pe drumul pierzãrii se aflã.
Cine va ajunge la cuget curat, ascultã desãvârsit pe Pãrintele sãu, acela nu se va teme de moarte, ci ca pe un somn spre o altã viatã îi va fi.
Cel ce uneori ascultã pe pãrintele sãu, si alteori nu, se aseamãnã unui bolnav de ochi, ce pune pe ei odatã ierburi tãmãduitoare, altãdatã var nestins. Cãci zice: "unul zidim si altul stricând, ce au folosit? fãrã numai ostenealã în zadar!"
Sã nu ne speriem vãzând cã si dupã mãrturisire nu se dã rãzboi, cã mai bine este a ne lupta cu întinãciunea, decât cu trufia. [pag. 215, 216]
14. Omul se roagã de Dumnezeu sã-l scape de necazuri, iar Dumnezeu se roagã de om sã-si schimbe purtãrile. Socotiti si voi, care de cine sã asculte întâi?
Sã nu dati vina pe Dumnezeu, cã El ne uscã pãmântul de sub picioare si vlaga din oase. Sã nu-i faceti nedreptatea aceasta!
Toate necazurile, noi ni le-am pricinuit, cu pãcatele noastre si ele sunt urmãri si plata îndesatã pentru pãcate, pânã vom întelege la îmblãtealã, ne iau de nas, ca sã ne sãturãm odatã de ele. [pag. 218]
15. Dacã veti avea si rãbdare în necazuri, sã stiti cã veti avea si Duhul Sfânt. Dar dacã veti avea si puterea de a multumi în necazuri, atunci strãluceste Duhul Sfânt în voi. [pag. 236]
16. Eu nu vã dau canoane ca ceilalti preoti, mãtãnii, rugãciuni, post, ci îndemn sã vã schimbati purtãrile si sã-i multumiti lui Dumnezeu de crucea pe care v-a dat-o, cãci Sfânta Bisericã si Sfânta Împãrtãsanie le stiti, dar faptul acesta l-am gãsit de cuviintã sã vi-l spun mai mult.
Vreau sã vã schimb lacrimile voastre în bucurie, multumind lui Dumnezeu de toate durerile si schimbându-vã purtãrile, vã ve-ti bucura. O veti face? [pag. 242]
17. Multi ati mãrturisit pãcatele voastre si totusi cugetul vã mai mustrã. Oare de ce? De aceea, ori cã n-ati primit leacul dupã mãrimea ranei, ori cã l-ati primit, dar nu l-ati fãcut. Si vã mai mustrã cugetul chiar si dupã ce ati împlinit toatã "pocania" si dupã ce veti fi ispãsit pãcatele acelea, pentru cã mai sunt pãcate nemãrturisite si pânã ce nu le vei mãrturisi toate si nu vei ispãsi de bunã voie toate, nu vei avea pace cu pârâsul tãu. Cãci cugetul nostru, când ne mustrã, sã stiti cã e glasul lui Dumnezeu în noi. Dacã noi am fi cum trebuie, glasul acesta al lui Dumnezeu ne-ar învãta tainele lui Dumnezeu si ne-ar rãpi în rai încã de pe pãmânt, dar nu poate de multimea si greutatea pãcatelor noastre. De aceea ea ne tot mustrã, cã doarã, doarã ne va apuca lucrul ispãsirii, lucrul curãtirii. [pag. 282, 283]
18. Cu pãcatele nemãrturisite are Dumnezeu altã socotealã; tot socotealã milostivã, însã pe noi ne usturã. Stiind Dumnezeu nãtângia noastrã nu ne va lãsa pãrãsiti în întunericul necunostintei, ci ne trimite necazuri sau pocanie fãrã voie: dureri, pagube, vrajbe, tulburãri, copii slabi si orice altã suferintã.
Ispãsirea de nevoi e de obicei mai asprã ca ispãsirea de bunã voie, pentru cã si pãcatele nemãrturisite sunt mai grele decât cele mãrturisite. Cu toate acestea, tu în nestiintã, te porti împotriva rânduielii lui Dumnezeu în ceea ce îti trimite Dumnezeu spre ispãsire, sã strici si sã întorci spre mai mare osândã, cãci toate le poate Dumnezeu fãrã tine, dar sã te mântuiascã din lumea aceasta nu poate fãrã tine. Nici tu nu te mântuiesti fãrã mâna lui Dumnezeu si nici Dumnezeu nu te ridicã, dacã tu nu-i întinzi mâna. Destul îti este, cã te cerceteazã mereu si atât de mult te roagã! [pag. 283, 284]
(Părintele Arsenie Boca, Meditaţii, manuscris dactilografiat)
